A fost Isus Cristos un individ moral ?

Pledoarie pentru un raspuns negativ.

Horia G. Plugaru

(2003)

          Introducere

          Atât crestinii cât si multi non-crestini îl vad pe Isus Cristos ca pe un mare învatator într-ale eticii si ca pe un individ moralmente ireprosabil. Dupa cum ne spune Philip Schaff : "Este admis pe scara larga [...] ca Cristos ne-a învatat cea mai pura si sublima etica, o etica în comparatie cu care preceptele si maximele celor mai întelepti antici palesc".
          În lucrarea prezenta voi combate acesta prejudecata. Voi arata ca personajul în discutie nu numai ca nu a adus nici o noutate demna de admiratie în ce priveste etica, dar chiar ca de multe ori spusele si comportamentul lui sunt departe de a putea fi considerate etice. Astfel, respectul si reverenta de care el se bucura în postura de ideal moral sunt complet nejustificate si nepotrivite.

          A fost Isus pacifist si milostiv ?

          Desi Isus a fost numit "Printul Pacii", comportarea si vorbele sale nu par sa justifice aceasta descriere.
          "Sa nu credeti ca am venit sa aduc pacea pe pamânt. N-am venit sa aduc pacea, ci sabia" - Matei 10:34.
          Desi unii interpreteaza "sabia" ca fiind simbolul luptei împotriva raului, sugestia lor nu e prea credibila. Aici Isus creeaza o dihotomie între "pace" si "sabie", considerându-le, deci, diferite. Daca, însa, prin "sabia" s-ar fi referit la lupta contra raului, atunci acesta dihotomie ar fi fost cel putin bizara, din moment ce lupta contra raului are rolul, printre altele, tocmai de a stabili pacea. Altfel spus, lupta contra raului nu este ceva diferit fata de lupta pentru pace. Asa cum pune Isus problema, însa, pe el nu-l intereseaza pacea si deci nici lupta contra raului - rau care este asa considerat si pentru ca dauneaza pacii. Avem deci motive bune sa credem ca în versetul citat Isus îndeamna într-adevar la conflict si razboi.
          "Cine n-are sabie, sa-si vânda haina si sa-si cumpere o sabie" - Luca 22:36.
          Aparatorii lui Isus interpreteaza acest verset ca fiind un îndemn la aparare a crestinilor (de atunci) în fata persecutorilor. Totusi, dupa cum stim, sabia, ca orice arma, poate fi folosita atât la atac cât si pentru aparare. In lipsa unei specificatii în acest sens, îndemnul spre înarmare poate fi la fel de bine înteles ca îndemn atât spre legitima aparare cât si spre actiuni agresive. Daca Isus ar fi tinut cu adevarat la evitarea conflictelor si agresivitatii, ar fi subliniat faptul ca el încurajeaza folosirea armelor numai în cazuri de legitima aparare. El nu a facut însa o asemenea precizare.
          "Cât despre vrasmasii mei, care n-au vrut sa împaratesc eu peste ei, aduceti-i încoace, si taiati-i înaintea mea." - Luca 19:27. (Acest verset este folosit într-o parabola, dar Isus s-a referit la el în mod favorabil. Intr-adevar, în Parabola Polilor, nobilul despre care vorbeste Isus este chiar el, iar regele care se va întoarce este tot el dupa ce va fi încoronat ca rege în rai. Venirea regelui reprezinta a doua venire a lui Isus. Asadar, cuvintele din versetul amintit, apartinandu-i regelui, îi apartin într-adevar lui Isus.)
          "Credeti ca am venit sa aduc pace pe pamant? Eu va spun: nu; ci mai degraba desbinare." - Luca 12:51.
          Unii crestini spun ca "desbinare" înseamna aici de fapt conflictul dintre cei care aleg calea lui Isus si cei care o aleg pe cea a satanei. Cât de corecta este aceasta interpretare, nu e foarte clar, cu atat mai mult cu cât nu e clar cine sunt cei care vor alege "calea satanei". Ateistii plus, eventual, adeptii religiilor non-crestine ? Daca despre ei e vorba, atunci rezulta ca Isus doreste ca crestinii sa fie învrajbiti cu non-crestinii. De aici si pâna la legitimarea si aparitia razboaielor religioase nu e decât un pas si din nou pacifismul lui Isus trebuie pus la îndoiala.
          Crestinii încearca sa arate ca Isus a fost într-adevar pacifist si opus violentei citând Matei 26:52, unde Isus i se adreseaza unui discipol : "Pune-ti sabia la locul ei; caci toti cei ce scot sabia, de sabie vor pieri". Ce se poate spune despre acest verset? Demonstreaza el cu adevart ca Isus s-a opus viloentei? Nu e clar ca asa ar fi, deoarece versetele imediat urmatoare sunt "Crezi ca n-as putea sa rog pe tatal meu, care mi-ar pune îndata la îndemâna mai mult de douasprezece legiuni de îngeri ? Dar cum se vor împlini Scripturile, care zic ca asa trebuie sa se întample ?" - Matei 26:53-4. Deci Isus nu a aprobat actiunea violenta în acel caz particular nu pentru ca s-ar fi opus în principiu folosirii fortei, ci doar pentru ca daca ar fi facut-o, nu s-ar mai fi îndeplinit profetia. Faptul ca Matei 26:52 nu este o condamnare a folosirii fortei este subliniat si de Floyd, care întelege versetul ca fiind doar o subliniere a pericolului folosirii violentei, nu si o condamnare a metodelor violente atunci când acestea se pot desfasura fara ca cei ce le practica sa fie pusi in pericol (ca atunci când sunt în superioritate numerica, de exemplu). Vezi William Floyd, "Mistakes of Jesus", sectiunea 'Peace', http://www.infidels.org/library/historical/william_floyd/mistakes_of_jesus.html
          Putem deci conclude ca spusele lui Isus pot fi fara mari probleme întelese ca îndemnuri la violenta contra celor care resping mesajul sau.
          - Arderea pe rug a necredinciosilor în timpul Inchizitiei (una dintre cele mai cumplite torturi din istorie) s-a bazat pe cuvintele lui Isus : "daca nu ramâne cineva în mine, este aruncat afara, ca mladita neroditoare si se usuca; apoi mladitele uscate sunt strânse, aruncate în foc si ard" - Ioan 15:6.
          Aici ne putem întreba : a dorit Isus ca necredinciosii sa fie astfel ucisi sau nu ? Daca da, atunci e extrem de greu de vazut în ce sens mai este el blandetea si bunatatea întruchipate. Daca nu, de ce nu a specificat acest lucru sau de ce nu s-a folosit de o alta parabola care sa nu permita interpretari atât de crude ? Isus, fiind omniscient sau în orice caz, foarte întelept, ar fi trebuit sa stie ca aceasta spusa a lui poate fi interpretata si în acest mod barbar si ar fi trebuit sa faca ceva sa împiedice respectiva interpretare, daca nu era de acord cu ea. Neglijenta sa în acest sens poate fi numita "criminala" si din nou e greu de vazut în ce sens mai e Isus moralitatea întruchipata.
          - Isus s-a uitat la discipolii lui cu mânie pentru simplul motiv ca acestia nu au stiut cum sa raspunda la o întrebare (Marcu 3:5). Doua din calitatile cele mai importante ale unui învatator sunt rabdarea si blândetea, calitati pe care Isus nu le-a demonstrat aici, dovedind un caracter mai degraba iute la mânie. Isus a atacat comerciantii cu un bici (Ioan 2:15); a refuzat initial sa vindece un copil, razgândindu-se de abia la insistentele mamei (Matei 15:22-28).
          - Isus nu numai ca nu a condamnat tratamentul brutal aplicat animalelor, dar si-a demonstrat "respectul" pentru viata înecand animale nevinovate. Scotand "dracii" din doi indivizi, Isus i-a trimis într-o turma de porci, turma care apoi s-a repezit în apa si a murit acolo (Matei 8:32). Interesant este ca Isus a procedat asa la insistentele dracilor scosi din cei doi oameni (Matei 8:31). Daca Isus ar fi respectat viata nevinovata, nu ar fi ascultat de dorinta spiritelor diabolice. Chiar daca nu stia initial ca dracii urmau sa înece porcii, e evident ca nu era cazul sa se astepte la ceva bun din partea acelor spirite diavolesti. Un alt lucru interesant aici este ca "pacifistul si corectul" Isus, distrugând porcii, a distrus proprietatea privata a celor ce detineau respectivele animale. Mai mult, acei porci puteau foarte bine sa constituie întreaga sursa de venituri a proprietarului(-lor).
          Unii apologeti sustin ca oricum porcii urmau sa sufere atunci când ar fi fost taiati pentru mâncare, deci raul facut de Isus nu pare prea mare. Dar în replica se poate spune ca Isus, având o cunoastere mult înaintata vremii sale, i-ar fi putut învata pe tarani cum sa anestezieze porcul înainte de taiere. Într-adevar, a folosi anestezia în aceste conditii pare un lucru indicat si, în multe tari, chiar e impus de lege. În plus, oamenii de obicei taie porcii (facandu-i astfel sa sufere) din pura nevoie, pentru hrana mai ales. Isus însa nu a fost obligat sa îi omoare, din moment ce putea foarte bine sa îndeparteze spiritele rele sau pur si simplu sa le nimiceasca fara a cauza vreun rau porcilor. El se pare deci ca a ales ca unele fiinte sa sufere fara a fi presat de un motiv serios. În plus, faptul ca el a distrus proprietatea cuiva ramâne condamnabil chiar daca porcii oricum ar fi suferit de mâna stapânilor.
          - Venind din Betania flamânzit (Marcu 11:12), Isus s-a apropiat de un smochin în speranta ca va gasi în el fructe pe care sa le manânce. Negasind fructe în smochin, Isus a blestemat pomul pentru ca nu a dat roade desi nici nu era sezonul în care smochinii sa dea fructe(Marcu 11:13). În aceste conditii, reactia lui Isus pare exagerata, irationala si rautacioasa, nicidecum pacifista si milostiva.
          Unii crestini afirma ca problema cu smochinul era ca el nu daduse înca nici macar mugurii de smochine, desi la acea vreme ar fi trebuit sa o faca si deci actiunea lui Isus a fost justificata.
          Dar nu avem nici un motiv sa credem ca aceasta a fost cauza reactiei lui Isus. Din Biblie nu reiese de nicaieri ca aceasta ar fi fost explicatia. Mai mult, în versetul imediat urmator Isus spune "In veac sa nu mai manânce nimeni rod din tine !" (sublinierea îmi apartine). Deci s-ar parea ca respectivul smochin nu ducea lipsa de fructe, el producând înaintea lui Isus fructe si putând probabil sa le produca mai departe daca nu ar fi fost blestemat de acesta.
          În plus, chiar daca copacul respectiv nu dadea roade, de ce a fost nevoie sa-l distruga ? Faptul ca Isus l-a zarit de pe drum poate însemna ca smochinul era oarecum în apropiere de drum si deci ar fi putut servi calatorilor drept loc de adapost contra soarelui dogoritor, de pilda. Cu atât mai mult cu cât Isus nu a sadit în locul smochinului un alt copac. În sfarsit, daca pomul respectiv nu dadea roade, de ce nu a facut Isus un miracol prin care el sa înceapa sa devina roditor ? Aceasta ar fi fost actiunea la care sa ne asteptam din partea unui personaj plin de intentii benefice si pozitive.
          - Isus considera ca cei care nu îi vor accepta spusele merita sa fie si vor fi extrem de sever pedepsiti. De exemplu, în Matei 10:13-14 scrie : "daca nu va va primi cineva, nici nu va asculta cuvintele voastre, sa iesiti din casa sau din cetatea aceea, si sa scuturati praful de pe picioarele voastre. Adevarat va spun, ca în ziua judecatii, va fi mai usor pentru tinutul Sodomei si Gomorei, decât pentru cetatea aceea".
          În Matei 13:41-42 si 25:41, 46 Isus într-adevar sanctioneaza "pacatul" de a nu accepta mesajul sau cu chinurile eterne ale iadului.
          Este însa moral sa-ti impui punctul de vedere folosind intimidarea si amenintari cu violenta, cu atât mai mult cu cât ele sunt atât de crude ? Este un individ care accepta si promoveaza o pedeapsa atât de crunta pentru cei care nu sunt de acord, fie si doar partial cu el, moralmente perfect ? Mai mult, în loc sa îi îndemne pe discipolii sai sa faca tot posibilul sa "le deschida ochii" celor care nu acceptau la acea vreme mesajul biblic, Isus pare ca le sugereaza doar sa faca un efort minim de convertire dupa care, în caz ca nu îsi ating scopul, sa plece imediat. Totusi, fiind data miza enorma pusa în joc - fericirea si suferinta eterne - ar fi fost mult mai indulgent si îngaduitor ca Isus sa accentueze importanta eforturilor crestinilor de a face noi adepti.
          - Chiar si în cazurile (nu foarte numeroase) în care a facut actiuni cu rezultate benefice, motivele lui Isus sunt îndoielnice. De exemplu, în Ioan 8:1-11 ni se spune ca Isus, pentru a salva viata unei femei prinse comitând adulter (fapta pedepsita pe atunci de lege cu moartea), le-a spus celor care vroiau sa o linseze : "Cine dintre voi este fara pacat, sa arunce primul cu piatra în ea" - Ioan 8:7. Cu alte cuvinte, din moment ce cu totii avem defecte si am comis imoralitati si/sau ilegalitati, nu ar trebui sa-i judecam pe altii conform legii. Aceasta învatatura este însa problematica : daca am încalcat si noi legea, atunci sfatul corect care se impune nu este sa încetam sa-i mai judecam pe altii conform legii, ci sa ne predam autoritatilor recunoscându-ne fapta ilegala. Daca am comis fapte imorale dar nu si ilegale, atunci ar trebui sa încercam sa reparam raul produs si sa nu îl mai comitem, dar nu sa încetam sa-i mai judecam si condamnam pe cei care încalca legea.
          Trebuie deasemenea remarcat ca Isus nu a combatut legea care pedepsea adulterul cu moartea - lege care promoveaza, fara îndoiala, o pedeapsa exagerata. Ar fi fost mult mai indicat ca el sa îi opreasca pe cei care urmau sa ucida acea femeie aratându-le ca legea în cauza era nedreapta, nu pentru motivele amintite mai sus.

          A promovat Isus valorile familiale ?

          Multi crestini si nu numai considera ca Isus a avut o mare admiratie fata de valorile familiei si ca învataturile lui constau în sfaturi si îndemnuri folositoare vietii armonioase în familie. Nimic mai dubios însa.
          - "Daca vine cineva la mine si nu uraste pe tatal sau, pe mama-sa, pe nevasta-sa, pe copiii sai, pe fratii sai, pe surorile sale, ba chiar însasi viata sa, nu poate fi ucenicul meu" - Luca 14:26.
          A se retine ca aici Isus nu îndeamna pur si simplu la abandonare si indiferenta fata de familie, ci, mult mai grav, la ura fata de aceasta. Este deasemenea interesant de remarcat ca aici Isus nu spune sa îi urâm pe ceilalti membri ai familiei doar daca au alte convingeri religioase sau/si ne persecuta pentru credinta în el, ci indiferent de aceste considerente.
          Unii apologeti sustin ca de fapt cuvantul "ura" în acest verset nu ar trebui luat în sens literal. Dupa ei, Isus a vrut sa spuna prin "a urî" familia doar ca nu ar trebui sa ne iubim familia mai mult decât pe el. Aceasta deoarece, continua crestinii, ebraica biblica nu permitea adjective si adverbe comparative de felul "mai putin" sau "cel mai putin". Astfel, Isus nu putea sa ne dea în alt mod de înteles ca trebuie sa iubim familia mai putin decat pe el decât folosind acest termen extrem de "ura". Ei citeaza în favoarea lor Geneza 29:30-1 : "Iacov a intrat si la Rahela pe care o iubea mai mult decat pe Lea [...] Domnul a vazut ca Lea era urâta [de catre Iacov] si a facut-o sa aiba copii". Deci "urâta" nu înseamna decât "mai putin iubita".
          În replica se poate spune ca desi în acest pasaj din Geneza putem accepta ca termenul "urâta" este sinonim cu "mai putin iubita", nu e clar ca la fel putem face si în Luca 14:26. Aceasta deoarece în versetul din Luca nu avem nici un motiv sa credem ca "a urî" înseamna "a iubi mai putin", pe când în cazul din Geneza 29:31 suntem îndreptatiti sa credem asta datorita versetului anterior (a se remarca si ca desi multe versiuni ale Bibliei traduc aici "urâta" prin "nu era iubita", absolut toate traduc Luca 14:26 cu "a urî"). Astfel, tot ce ar putea reusi apologetii prin aceasta miscare ar fi doar sa arate ca e posibil dar nu si probabil ca Isus sa fi vrut sa sugereze altceva în Luca. Dar nu e clar nici ca în ebraica biblica nu se puteau construi comparatii. Chiar în pasajul din Geneza de mai sus se spune ca Iacov o iubea mai mult pe Rahela. În plus, în ebraica existau si alte posibilitati de a sugera grade de comparatie. De pilda, în Luca 16:13 se spune : "Nici o sluga nu poate sluji la doi stapâni; caci sau va urî pe unul si va iubi pe celalalt, sau va tine numai la unul si va nesocoti pe celalalt". Deci puterea sentimentelor poate fi reliefata prin contrastarea cuvintelor ce definesc iubire/ura intensa pe de o parte, cu altele mai moderate, a tine (adica a avea o simpatie)/a nesocoti (a nu respecta dar nici nu urî). Astfel, daca Isus ar fi vrut într-adevar sa ne comunice ca nu trebuie sa ne iubim familia mai mult decât pe el, putea foarte bine sa spuna ca trebuie sa tinem la familie dar sa îl iubim pe el. Limba ebraica îi permitea acest lucru. Reiese deci ca e foarte improbabil ca obiectia de la care am plecat (ca Isus a vrut de fapt sa spuna prin "a urâ" în Luca 14:26 "a iubi mai putin") sa fie corecta.
          Dupa cum spune si Dan Barker ("Losing Faith in Faith", FFRF Inc., 1992, p. 92):
          "Apologetii crestini pretind ca 'ura' în acest pasaj [Luca 14:26 N.M.] de fapt înseamna 'a ignora' sau 'a iubi mai putin'. Totusi, Noul Testament a fost originar scris în greaca iar cuvântul folosit este miseo. [...] Miseoînseamna într-adevar 'ura'. [...] Prefixele de la misantropie si misoginism vin de la miseo. Asa ca întrebarea râmane : de ce le-a spus Isus discipolilor sa îsi urasca familia si propria viata ? În Matei 10:35 chiar asta pare a fi misiunea lui Isus : 'caci am venit sa despart pe pe fiu de tatal sau, pe fiica de mama-sa, si pe nora de soacra-sa. Si omul va avea de vrajmasi chiar pe cei din casa lui'."
          Alte versete care indica la rândul lor ca Isus vroia într-adevar sa îi urâm pe ceilalti membri ai familiei - facând astfel obiectia amintita si mai implauzibila - sunt Luca 12:52-3 : "Caci de acum înainte [adica dupa venirea lui Isus N.M.] din cinci cari vor fi într-o casa, trei vor fi desbinati împotriva a doi, si doi împotriva a trei. Tatal va fi desbinat împotriva fiului, si fiul împotriva tatalui; mama împotriva fiicei, si fiica împotriva mamei; soacra împotriva norei, si nora împotriva soacrei". Deasemenea, Isus a spus, fara a parea prea miscat sau impresionat, ca în urma raspândirii mesajului sau, "Fratele va da la moarte pe frate-sau, si tatal pe copilul lui; copii se vor scula împotriva parintilor lor, si-i vor omorî" - Matei 10:21.
          Trecând peste aceasta obiectie a apologetilor fata de interpretarea versetului Luca 14:26, sa ne amintim si de Matei 19:29, unde e scris:
          "Si ori si cine a lasat case, sau frati, sau surori, sau tata, sau mama, sau nevasta, sau feciori, sau holde, pentru Numele Meu, va primi însutit, si va mosteni viata vesnica" - Matei 19:29.
          I-am auzit pe unii crestini spunând ca din aceste versete ar trebui sa întelegem ca trebuie sa ne lasam si abandonam familia numai daca membrii ei nu sunt la rândul lor crestini, deci daca nu accepta mesajul lui Isus. Dar în replica, se poate spune ca de nicaieri din contextele versetelor amintite nu reiese ca ele ar trebui interpretate astfel.
          Dar chiar si daca membrii familiei ar avea convingeri non-crestine (ateiste, de pilda), îndemnul lui Isus este exagerat de aspru. La urma urmei, respectivii pot sa respecte alegerea membrului crestin si sa îl lase fara probleme sa îsi practice religia : sa se duca la sabat, sa tina posturile, sa se roage etc. De ce ar trebui ei sa fie abandonati si urâti în aceasta situatie ? Dupa cum afirma însusi apostolul Pavel în I Corinteni 7:12-14, necredinta unuia dintre soti nu e un motiv suficient de serios pentru a duce la despartirea lor, cu atât mai putin la ura.
          Si chiar presupunând ca ar trebui sa faca asa cum vrea Isus, nu ar fi fost mai indicat ca mai întâi membrii crestini ai familiei sa încerce din rasputeri sa îi converteasca pe ceilalti membri, si de abia apoi, daca încercarile ramân fara nici un rezultat, sa îi abandoneze si sa-i urasca ? Un învatator care ar tine cu adevarat la valorile familiale nu s-ar grabi sa îndemne la abandon si ura fata de familie atât de usor precum a facut Isus.
          - Conform lui Isus, casatoria si întemeierea unei familii sunt în cel mai bun caz rele necesare. El a considerat (ca si Pavel) ca cei neînsurati ar fi bine sa ramâna asa (Matei 19:11-12; I Corinteni 7: 7-8). Casatoria e vazuta ca o optiune secunda, recomandata numai celor care nu reusesc sa-si controleze impulsurile sexuale sau care nu au suficienta vointa sa se auto-castreze (Matei: 19:12). Deci dupa Isus, casatoria nu are o valoare intrinseca, ci este cel mult o institutie tolerabila, în aceasta lume imperfecta. Ideal ar fi ca ea sa nu existe : "Cei ce vor fi gasiti vrednici sa aiba parte de veacul viitor si de învierea dintre cei morti, nici nu se vor însura, nici nu se vor marita" - Luca 20:35.
          Se cere deasemenea remarcat ca în întregul subcapitol 19 din Matei, intitulat "Despartirea barbatului de nevasta", Isus vorbeste aproape exclusiv de sex, împreunarea trupeasca a celor doi soti. Versetul 12 sugereaza si ca singurul motiv pentru casatorie este sexul : daca barbatul nu (mai) e interesat de sex, atunci nu are de ce sa se casatoreasca. Se pare deci ca Isus avea o viziune extrem de înjositoare fata de casatorie : sexul este cel mai important lucru în casatorie, în rest fiind permisibil si chiar indicat sa existe dizarmonie si ura între soti si între ceilalti membri.
          - Când un discipol i-a cerut învoire ca sa-si îngroape tatal, Isus i-a zis : "Lasa mortii sa îngroape mortii" - Matei 8:22. Îndemnul lui Isus este extrem de aspru si neîndurator chiar daca tatal respectivului discipol nu ar fi împartasit mesajul evangheliei.
          - Isus nu a folosit niciodata cuvântul "familie"; el nu a fost însurat si nu a avut copii. Propriei lui mame i se adresa nepoliticos, daca nu chiar grosolan, folosind cuvântul "femeie" : "Femeie, ce am eu de-a face cu tine ?" - Ioan 2:4. Vezi si Ioan 19:26.
          - Isus însusi si-a abandonat familia : Matei 12:46-50.

          Parerile lui Isus despre egalitate si dreptate în societate

          Isus nu a denuntat niciodata sclavia, una dintre cele mai diabolice practici din istorie. Dupa cum spune Morton Smith ("Biblical Arguments for Slavery", Free Inquiry 7) :
          "existau nenumarati sclavi ai împaratului si ai statului roman; templul din Ierusalem detinea sclavi (unul dintre ei si-a pierdut o ureche în timpul arestului lui Isus); toti bogatasii si aproape toata clasa mijlocie detineau sclavi. Din câte ni s-a spus, Isus nu a atacat niciodata aceasta practica. A luat aceasta stare de lucruri ca buna si si-a compus parabolele în concordanta cu ea. Dupa cum pune Isus problema, prioritatea pentru sclavi nu este sa se elibereze, ci sa câstige laudele stapânului. Se pare ca au existat revolte ale sclavilor în Palestina si Iordan în tineretea lui Isus (Iosef, Bellum, 2:55-65); daca un lider capabil de a face miracole ar fi condus o asemenea rascoala, cu siguranta ar fi atras un numar mare de adepti. Daca Isus ar fi denuntat sclavia sau ar fi promis libertate, cu siguranta ar fi trebuit sa auzim de acestea. Dar nu auzim de nimic în acest sens, deci cea mai plauzibila explicatie este ca Isus într-adevar nu a facut nimic [contra sclaviei]."
          Mai mult, nu numai ca Isus nu a condamnat sclavia, dar chiar a încurajat bataile aplicate sclavilor : "Sclavul acela care a stiut voia stapânului sau si nu s-a pregatit deloc, si n-a lucrat dupa voia lui, va fi batut cu multe lovituri" - Luca 12:47. Cineva mi-a raspuns ca în acest verset, aflat într-o parabola, "stapânul" este d-zeu iar "sclavul", omul. Dar chiar si asa, ceea ce reiese din versetele Luca 12:41-8 este ca asa cum stapânul de sclavi are dreptul de a-i pedepsi pe robii lui care nu îi accepta autoritatea, tot asa si d-zeu are dreptul sa-i pedepseasca pe cei care nu îi accepta autoritatea. Deci într-adevar, Isus a fost de acord cu practica sclaviei si cu pedepsele fizice aplicate sclavilor de catre stapâni.
          Unii apologeti afirma ca de fapt nu e atât de important daca oamenii sunt liberi aici, în aceasta viata. Singurul lucru esential este, dupa ei, chestiunea salvarii sufletului. Asadar, Isus a vrut sa produca o revolutie în inima oamenilor, nu neaparat în sistemul social.
          Dar acest raspuns e dubios, în special deoarece sugereaza ca ar trebui sa acceptam sau în orice caz sa fim indiferenti la orice rau social atata timp cât urmam "învataturile" Bibliei si deci ne putem considera salvati, chiar daca unii oameni sufera precum sufereau sclavii datorita raului social. Aceasta pare însa o gândire extrem de egoista si anti-sociala.
          Aici unii ar putea spune ca prin însusi faptul ca urmam învataturile lui Isus, vom deveni mai buni si deci practica scalviei ar fi putut disparea în acest fel de la sine. Problema cu aceasta replica este ca, dupa cum am spus mai sus, însasi una din învataturile lui Isus justifica si îndeamna la aplicarea chiar cu cruzime ("multe lovituri") a pedepsei corporale asupra sclavilor, ceea ce implica si acceptarea si legitimarea relatiei stapân-sclav. Deci nu e tocmai clar ca sclavia ar fi putut fi facuta sa dispara prin simpla respectare a îndemnurilor biblice.
          - Isus nu a facut si nu a zis nimic eficient împotriva saraciei. În loc sa vânda un obiect scump (un unguent, mai exact), l-a folosit în interes personal spunând : "pe saraci îi aveti întotdeauna cu voi si le puteti face bine oricând, dar pe mine nu ma aveti tot timpul"; Marcu 14:7; Matei 26:11. Dupa cum spune Michael Martin ("Atheism, Morality, and Meaning", Prometheus Books, 2002, p.164), Isus ar fi putut vinde unguentul scump, si-ar fi putut apoi cumpara unul mai ieftin iar banii ramasi din diferenta sa-i doneze saracilor. Avand în vedere ca el, fiind însusi fiul lui Dumnezeu, nu avea nevoie de acel obiect de lux, putea fara probleme sa doneze banii rezultati în scopul construirii unei scoli sau pentru a ajuta saracii. În plus, acest gest ar fi putut constitui un serios imbold spre altruism pentru cei care priveau scena sau care ar fi auzit de acesta fapta.
          - Desi Isus a încurajat bogatii sa vânda tot ce au si sa doneze banii saracilor (Luca 18:22), parând astfel ca doreste eliminarea saraciei, spusele lui în aceasta privinta sunt exagerate si pot fi cu greu luate în serios. E greu de crezut ca s-ar gasi multi indivizi gata sa-si doneze întreaga avere. Majoritatea crestinilor bogati din prezent i-ar considera nebuni pe cei care ar face o asemenea actiune extrema. Unii autori crestini considera ca aici Isus nu a vrut sa spuna ca toti bogatii ar trebui sa îsi doneze averea, ci doar ca tânarul bogat la care Isus se refera în versetul amintit sa procedeze asa. Si aceasta deoarece, chipurile, tânarul în speta parea predispus de a deveni vicios datorita bogatiei sale. Ca replica, se poate spune ca de nicaieri din Biblie nu reiese ca acel tânar era predispus la viciu datorita bogatiei lui. De fapt, în Luca 18:21 tânarul declara ca a respectat poruncile lui Dumnezeu înca din frageda tinerete. Isus apoi îi spune tânarului - fara sa îl contrazica în privinta respectarii de catre el a poruncilor divine - ca îi mai lipseste o virtute : aceea de a vinde tot ce are pentru a dona banii saracilor. Reiese deci, destul de clar, ca încercarea amintita de aparare a cuvintelor lui Isus e de necrezut.
          Mai mult, nu e clar nici ca oamenii ar trebui sa procedeze asa cum vrea Isus pentru a eradica saracia (daca eradicarea saraciei este ceea ce Isus a dorit cu adevarat). Dupa cum spune acelasi Martin ("Atheism", p.165), "Saracia e o problema complexa, cu implicatii (aspecte) politice, economice, psihologice si geografice. Opiniile lui Isus [despre eradicarea saraciei] sunt nu numai lipsite de realism dar si simpliste."
          - Nici o femeie nu a fost aleasa discipol sau invitata la cina cea de taina, ceea ce sugereaza o atitudine discriminatorie, sexista. Un lider care ar fi dorit sa elimine discriminarile, în speta cele sexiste, ar fi scos în evidenta faptul ca a invitat macar o femeie (daca nu mai multe) la cina cea de taina. Desi e adevarat ca uneori Isus a facut bine unor femei, toate actiunile sale sunt compatibile cu o perspectiva sexista. De exemplu, Isus ar fi putut crede ca desi femeile au dreptul la sanatate si viata, ele nu au dreptul sa acceada în functii sociale importante - nici macar în biserica.
          - Este deasemenea important de remarcat ca Isus nu s-a pronuntat niciodata în favoarea egalitatii sanselor în societate si nu a zis nimic despre dreptatea în societate. Mai mult, el însusi se pare ca a aratat favoritisme, dovedind un comportament în buna masura partinitor. În unele pasaje ale evangheliilor sinoptice, Isus este prezentat ca fiind interesat doar de a-i salva pe evrei, nu pe oameni în general. De exemplu, în Matei 10:5-6 el le spune discipolilor sai : "Sa nu mergeti pe calea pagânilor si sa nu intrati în vreo cetate a Samaritenilor. Ci sa mergeti mai degraba la oile pierdute ale casei lui Israel". Crezând ca el este mesia evreilor, Isus spune : "sa nu credeti ca am venit sa stric Legea sau Proorocii; am venit nu sa le stric, ci sa le împlinesc" - Matei 5:17. În sfârsit, unei femei canaanite care i-a cerut sa-i vindece copilul, Isus i-a raspuns : "Eu nu sunt trimes decât la oile pierdute ale casei lui Israel" - Matei 15:24.
          Apologetii încearca sa explice comportamentul lui Isus citând Romani 1:16 : "Evanghelia lui Hristos este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecaruia care crede; întâli a Iudeului, apoi a Grecului". Asadar, continua aparatorii lui Isus, versetele din Matei se refera la o prima perioada a misiunii lui Isus, în care el le propovaduia numai evreilor, dupa care a urmat o perioada secunda, în care Isus le vorbeste tuturor.
          Totusi, nu e clar ca aceasta manevra explica si justifica comportamentul partinitor al lui Isus. Dupa cum se întreaba Michael Martin ("Atheism", pp. 162-3), "De ce ar vrea un salvator complet drept si corect al umanitatii sa salveze mai întâi un anume grup religios ? Isus nu ar fi trebuit sa aiba favoriti. De ce ar avea nevoie fiul lui Dumnezeu sa înceapa opera sa benefica cu un grup religios si de abia apoi sa îsi extinda eforturile ? El ar fi putut avea mii de discipoli care sa salveze evreii si non-evreii în acelasi timp. Nu era limitat la doisprezece". În plus, cuvintele lui Pavel din epistola catre Romani cu greu dau seama de asprimea poruncii lui Isus din Matei 10:5-6.

          Isus si valorile intelectuale

          Atât cuvintele cât si actiunile lui Isus indica faptul ca el nu aprecia nici învatarea, nici creativitatea si nici ratiunea. Aceasta atitudine nu e straina Bibliei, unde îlntâlnim versete precum Proverbe 3:5 "încrede-te în Domnul din toata inima ta, si nu te bizui pe întelepciunea ta" sau II Corinteni 10:5 unde e scris "Orice gând îl facem rob ascultarii de Hristos".
          În acelasi spirit, Isus rar a dat argumente în sprijinul afirmatiilor sale, iar atunci când le-a dat, acestea erau în general urmatoarele doua : împaratia lui Dumnezeu este aproape sau cine va crede ce spune el va fi rasplatit în rai, pe când cine nu, va suferi în iad (acesta din urma fiind celebrul sofism al batei, descris în manualul de Logica ca aparând "atunci când în locul apelului la dovezi, probe si date cu valoare obiectiva se apeleaza la frica si intimidare"). Aceste motive pe care Isus le da în favoarea acceptarii învataturilor lui sunt problematice si din alt motiv : ele sunt incompatibile cu ceea ce se intelege în general prin "moralitate". A spune ca trebuie sa fim morali pentru a ajunge în rai sau ca în caz ca nu suntem, vom ajunge în iad, este un îndemn la prudenta si la un calcul egoist îngust, nu la recunoasterea valorilor morale ca atare, în ele însele.
          Când Isus îi lauda pe oamenii "credintei adevarate" precum o face în Ioan 20:29, el îi lauda pe cei care s-ar supune neconditionat oricarei porunci divine. Devotiune si încredere totala în Dumnezeu si în spusele lui Isus nu sunt decât eufemisme pentru obedienta totala.
          Realizam însa ca acolo unde se cere conformitate de acest fel, apar multe efecte problematice : credinta ca unele idei sunt mai presus de critica si ca a le evalua este un pacat, sacrificarea adevarului, iar ratiunea devine un viciu si un mare dusman pentru om. Nu e deloc exclus ca de aici sa rezulte un conflict constant în constiinta omului - între evidenta si dogma - si, împreuna cu el, simptome nevrotice.
          Dupa cum scrie George Smith ("Atheism : The Case against God", Prometheus Books, 1980, pp. 322-323),
          "A separa moralitatea de adevar este a întoarce ratiunea omului împotriva sa. Ratiunea, fiind facultatea prin care omul întelege realitatea si îsi exercita controlul asupra mediului înconjurator, este conditia de baza pentru stima de sine. În masura în care omul crede ca mintea sa este un potential inamic, ca ar putea duce la <<pacatul>> criticii si punerii de întrebari, omul va simti nevoia de pasivitatea intelectuala - de a-si sabota deliberat propria minte în numele virtutii. Ratiunea devine un viciu, ceva de temut iar omul gaseste ca cel mai mare dusman al sau este propia capacitatea de gândire si îndoiala. Cu greu ne putem imagina un mod mai eficient de a produce un conflict perpetuu în constiinta omului si deci o intreaga gama de simptome nevrotice".
          Baronul d'Holbach ("Crestinismul demascat", gasit în culegerea "Scrieri ateiste", Ed. Stiintifica, 1966, p. 168) conclude :
          "Credinta [promovata de Isus] consta în imposibila convingere în realitatea dogmelor revelate, a fabulelor absurde, pe care crestinismul ordona discipolilor sa le creada. De unde vine ca acesta virtute cere o renuntare totala la bunul-simt, o aprobare imposibila a unor fapte improbabile, o supunere oarba în fata autoritatii preotilor, singuri chezasi ai adevarului dogmelor si minunilor pe care orice crestin trebuie sa le creada sub pedeapsa de a fi blestemat."
          Unii crestini îl apara aici pe Isus spunând ca desi el a apreciat de fapt ratiunea si învatarea, marea majoritate a indivizilor de atunci, din vremea sa, aveau aptitudini intelectuale scazute si erau preocupati mai degraba de supravietuirea de pe o zi pe alta decât de rationare. Deci nu avea rost ca Isus sa înceapa sa le explice si sa le justifice afirmatiile lui.
          Da, dar în primul rand, erau si atunci indivizi - oricât de putini - care aveau capacitatea de a rationa si a justifica. În plus, e clar ca de-a lungul istoriei au existat suficienti astfel de indivizi. Acestia cu greu ar putea fi convinsi de un discurs irational. Totusi, Isus e vazut ca salvatorul tuturor oamenilor, nu doar al analfabetilor din vremea sa si deci ar fi trebuit sa prezinte mesajul sau în asa fel încât acesta sa convinga pe cât mai multi. În al doilea rând, daca Isus aprecia valorile intelectuale, de ce nu a facut el însusi ceva pentru a încerca sa-i determine pe auditori sa îsi dezvolte aceste capacitati ? De ce nu a recomandat virtutile învatarii, analizei si creativitatii, explicând în linii mari în ce constau ele ? În plus, el le-ar fi putut arata oamenilor ca aceste capacitati îi pot ajuta chiar si la rezolvarea problemelor lor atât de presante de zi cu zi.
          Alti crestini citeaza în favoarea ideii ca Isus a apreciat valorile intelectuale versetul Matei 10:16 "Fiti dar întelepti ca serpii si nevinovati ca porumbeii". S-ar parea deci ca Isus a recomandat virtutea întelepciunii.
          Dar nu e clar ce ar trebui sa întelegem din acest verset. Sarpele, în Biblie, este de obicei simbolul raului si înselaciunii, vicleniei, nu al judecatii sincere si echilibrate. În plus, porumbeii sunt cunoscuti pentru atacurile lor vicioase asupra altor pasari, deci e greu de vazut în ce sens sunt ei "nevinovati".
          Altii se refera la Efeseni 5:17 "Nu fiti nepriceputi, ci întelegeti care este voia Domnului". Dar e clar ca aici îndemnul de a accepta în mod necritic adevarul spuselor lui Isus despre Dumnezeu si voia lui nu e contrazis, ci doar se spune ca un crestin trebuie sa fie sigur ca atunci când savârseste o actiune, sa nu încalce poruncile divine. Mai mult, avand în vedere ca temeiurile date de Isus pentru a "justifica" si "explica" voia domnului erau, dupa cum am vazut, extrem de slabe si simpliste si, în plus, din moment ce multi crestini considera ca voia lui Dumnezeu este clar expusa în Biblie, a încerca sa o întelegi nu poate consta, dupa crestini însisi, în vreun efort mintal prea complicat. Deci din nou avem de-a face cu o atitudine lipsita de serioase înclinatii spre studiul intelectual.
          În sfârsit, chiar daca am presupune de dragul argumentului ca Isus ar fi recomandat judecarea si evaluarea ca fiind virtuti importante, de ce nu a oferit el argumente puternice în favoarea afirmatiilor si "învataturilor" sale, din moment ce stia ca cele doua tipuri de "justificari" date de el (si amintite mai sus) sunt simple sofisme si deci nu pot rezista la o analiza atenta si competenta ?

          Isus si îndemnul de a fi umil

          Printre altele, a fi umil pentru Isus însemna servirea altora în moduri de multe ori foarte umile (Luca 22:26; 18:14; 9:48) si a face acte de caritate în secret (Matei 6:4).
          Ce putem spune despre acest îndemn al lui Isus la umilinta ? Sigur, daca tot ce vrea el sa ne comunice este ca nu e bine sa fim aroganti, atunci sfatul sau e bun de urmat. Este însa la fel de adevarat ca e greu de crezut ca oamenii aveau nevoie da sfatul unei fiinte supranaturale pentru a întelege acest fapt relativ evident si de adevarul caruia ne putem convinge simplu din experienta.
          Problema principala însa cu îndemnul lui Isus la umilinta este, dupa cum scrie Martin ("The Case against Christianity", Temple, 1991), ca
          "acest îndemn este de obicei interpretat într-un mod mai radical si Isus însusi se pare ca a dorit o asemenea interpretare extrema. Indemnul [de a fi umil] include servirea oamenilor în moduri josnice (lowly), nepasare fata de prestigiu, de onoruri si recunoastere, a nu judeca pe altii si facerea de actiuni altruiste pe ascuns. Dus la extrem, îndemnul lui Isus devine problematic".
          De ce ar trebui sa ne abtinem de la a-i judeca pe altii ? Este important sa evaluam caracterul celor din jur, pentru a sti pe cine sa admiram, în cine sa avem încredere si pe cine sa evitam sau sa educam. Nu mai vorbesc de necesitatea existentei sistemului juridic. Acum unii crestini sustin ca de fapt Isus a vrut sa spuna ca nu trebuie sa îi judecam pe altii fara a vedea propriile noastre defecte. Dar daca asta ar fi vrut el sa spuna, nu ar fi trebuit sa zica "nu judecati pe altii" ci "judecati-i pe altii cu aceleasi criterii cu care va judecati pe voi". Isus însa nu a parut ca condamna un anume fel de judecata, ci pur si simplu judecarea altora, fara alte specificatii. Alti crestini spun ca daca am începe sa-i judecam pe ceilalti ar trebui sa ne asteptam ca si noi sa fim la fel judecati, consecinta neplacuta. Dar de ce sa ne temem de judecata celorlalti ? Numai daca am face cu buna stiinta fapte anti-sociale ar trebui sa ne temem, nu si daca încercam cu sinceritate sa ne comportam moral.
          Este deasemenea greu de înteles de ce faptele bune nu ar trebui facute în public. La urma urmei, daca persoana X doneaza o suma de bani pentru saraci (indiferent de motivul pentru care o face, de exemplu efectiv pentru ajutarea unor nevoiasi sau pentru publicitate sau pentru ambele), persoanele care afla de aceasta fapta altruista pot fi tentate sa urmeze exemplul lui X. Cu atât mai mult cu cât X poate fi o persoana importanta si apreciata în societate, fie la nivel de tara, fie la nivel de oras sau chiar familie.
          Putem conclude, odata cu Holbach ("Scrieri", p.173),
          "Daca te gândesti câtusi de putin, vei fi convins ca aroganta, îngamfarea, vanitatea sunt însusiri neplacute si de dispretuit; însa umilinata crestinului trebuie sa mearga înca mai departe, el trebuie sa renunte la ratiunea sa, sa se îndoiasca de virtutile sale, [...] sa piarda cea mai justificata stima pentru el însusi. De unde se vede ca aceasta pretinsa virtute nu este capabila decât sa degradeze pe om, sa-l înjoseasca în ochii sai [...] A interzice oamenilor de a se stima pe ei însisi si de a merita stima celorlalti înseamna a rupe cel mai puternic resort care îi conduce la actiuni marete, la studiu, la îndemanare".

          Ilegalitati comise de Isus

          - Isus a încalcat legea furând grâu în ziua sabatului (Marcu 2:23). Cineva mi-a raspuns ca din moment ce nu stim daca terenul pe care se afla grâul era sau nu în proprietatea cuiva, nu putem sti daca aici e vorba de furt. Dar în replica se poate spune ca din moment ce pe acel teren existau semanaturi si lanuri de grâu - care, dupa cum stim, nu apar la întâmplare, ci în urma unei munci agricole asidue - e extrem de probabil ca pamântul respectiv îi apartinea într-adevar cuiva, care îl cultivase si lucrase în prealabil. Poate ca aici se va raspunde ca Isus si ucenicii sai erau flamânzi si deci ca aveau dreptul sa fure grâul. Dar este greu de crezut ca indivizii au dreptul sa încalce legea doar pe motiv ca sunt flamânzi. Mai indicat moralmente era mai întâi sa încerce sa ceara cuiva de mâncare, sau sa încerce sa ceara acordul proprietarului grâului. Versetele Marcu 2:23-28 arata ca nici Isus si nici ucenicii nu au încercat sa faca acestea.
          Unii crestini sugereaza aici ca de fapt legea care interzicea sustragerea grâului în ziua de sabat era eronata iar Isus nu a vrut decât sa scoata acest lucru în evidenta. Replica aceasta este însa suspecta. Daca acea lege era problematica, atunci problema ei principala era ca condamna furtul grâului numai în ziua de sabat, în loc sa-l condamne în orice situatie. Cu greu însa poate fi Isus vazut aici ca încercând, prin furt, sa atraga atentia asupra acestei scapari a legii. În plus, e evident ca nu e indicat sa evidentiem hibele din sistemul juridic încalcând legile în vigoare, ci doar pe cale teoretica, încercând sa schimbam în mod pasnic legea sau legile deficitara(-e).
          - Isus i-a încurajat pe propriii discipoli sa fure un magar si o magarita (Matei 21:1-3). Chiar daca le-a zis discipolilor ca în cazul în care vor fi descoperiti, sa-i asigure pe proprietari ca le vor trimite animalele înapoi, este clar ca nimeni nu are voie sa ia fara voia proprietarului din averea acestuia, chiar daca ulterior obiectele luate îi vor fi returnate. Aici se poate spune ca nu e exclus ca Isus sa se fi înteles în prealabil cu proprietarul animalelor. Aceasta sugestie e însa improbabila. Daca asa ar fi fost, atunci Isus probabil ca le-ar fi zis discipolilor ca în cazul în care cineva îi descopera luând animalele sa le spuna (si) ca au acordul proprietarului, dând si numele acestuia. De fapt, însusi proprietarul lor probabil ca i-ar fi informat pe satenii lui ca în cazul în care observa niste oameni luând animalele, sa nu se alarmeze. Asadar, actiunea lui Isus ramâne cel mai probabil un condamnabil îndemn la furt. Cu atât mai mult cu cât Isus si discipolii sai nu se aflau într-o situatie de urgenta din care sa fi putut iesi numai daca furau acele animale. Evident, era mult mai indicat sa ceara voia proprietarilor animalelor înainte sa le ia.

          Nonrezistenta în fata raului

          - Isus a spus : "Daca te bate cineva peste o falca, întoarce-i si pe cealalta. Daca îti ia cineva haina cu sila, nu-l opri sa-ti ia si camasa" - Luca 6:26-27. Alte învataturi în acest sens sunt : daca cineva îti fura ceva, nu încerca sa recuperezi (Luca 6:30); daca ai pierdut un proces, da mai mult decât a ordonat judecatorul (Matei 5:40); daca cineva te forteaza sa mergi o mila, mergi doua mile (Matei 5:41) etc.
          Dar de ce ar trebui sa ne comportam în felul acesta, ca niste animale de sacrificiu ? Este ceva condamnabil sau deplasat în a incerca sa ripostam atunci când suntem atacati pe nedrept si jefuiti ? De ce nu am avea voie macar sa plecam din fata agresorului, în loc sa-l invitam sa ne loveasca din nou ? Sigur, sunt situatii în care meritam o anumita pedeapsa sau când suntem atacati de persoane apropiate noua, în care nu ar fi cazul sa ripostam, ca de exemplu parintii. Chiar daca unul din parinti ne loveste pe nedrept, este probabil indicat sa nu ripostam. Dar nu e clar nici ca ar trebui sa stam pe loc, asteptând sa o faca din nou. În orice caz, afirmatia lui Isus nu se refera la asemenea situatii speciale, ci are caracter de universalitate : oricine te-ar lovi, din orice motiv (justificat sau nu), trebuie sa-l inviti sa o faca din nou. Aceasta învatatura este însa îndoielnica.
          Unii crestini afirma aici ca în cazul în care am riposta, ar putea începe un conflict în toata regula si astfel raul s-ar înmulti si agrava. Dar nu s-ar putea raspunde ca o asemenea atitudine pasiva (daca nu chiar de invitare a unui nou atac) în fata raului duce la fel de bine la înmultirea raului ? În definitiv, e plauzibil sa credem ca indivizii care îi ataca pe altii în mod nedrept si deci care nu au nici moralitate si nici demnitate, vazând ca nu primesc nici o replica periculoasa, ar continua si mai energic atacul asupra unei persoane nevinovate. În plus, presupunând ca într-adevar riposta cauzeaza mai mult rau decât bine, înmultirea raului ar putea fi ocolita si daca pur si simplu am fugi din fata atacatorului în loc de a sta pe loc sau de a-l invita sa ne loveasca din nou. Nu se poate spune ca fugind, victima da dovada de lasitate. Ea poate ceda realizând ca un contraatac e posibil sa aiba consecinte neplacute pentru toata lumea implicata. Astfel, fugind din fata agresorului, victima da dovada mai degraba de maturitate decât de lasitate.
          Parafrazând întrebarea de mai sus, nu cumva atitudinea pasiva în fata agresiunii nejustificate duce la sporirea raului în societate sau în orice caz, la scaderea eficientei luptei contra lui ? Apologetii raspund de obicei aici ca ai dreptul si e chiar indicat sa întorci celalalt obraz doar când raul îti este tie facut, dar nu si când el e facut altuia. Dar o asemenea atitudine într-adevar pare sa submineze eficienta luptei contra raului. Nu ar fi mult mai indicat si eficient ca fiecare sa îsi poarte de grija si sa reactioneze contra abuzurilor ce se fac vizavi de persoana lui, apelând la ajutorul celorlalti numai când nu poate face fata de unul singur ? E cel putin greoi si incomod în lupta contra raului social ca fiecare sa aiba grija altuia în afara de a sa.

          Isus a ignorat multe probleme morale importante

          Isus nu a zis nimic în legatura cu avortul, sinuciderea, pedeapsa cu moartea, protectia mediului, contraceptia, justetea razboiului, discriminarea. Nu e clar nici ca am putea întelege ce atitudine ar fi avut el fata de aceste chestiuni din celelalte actiuni si învataturi ale sale. Porunca lui "iubeste-ti aproapele" sugereaza ca Isus s-ar fi opus pedepsei cu moartea, dar amenintarile cu focul iadului sugereaza ca Isus ar fi de acord cu moartea si/sau cu alte pedepse foarte crude. Doctrina lui cu privire la nonrezistenta sugereaza ca ar fi împotriva razboiului, dar actiunea sa violenta de a-i alunga pe negustori pare sa sugereze ca el aproba folosirea violentei cel putin în anumite cazuri.
          Totusi, din partea unui mare învatator într-ale moralei, ar fi trebuit sa avem ghidare si în privinta acestor chestiuni atât de importante. A nu parea interesat de ele nu e o atitudine la care sa ne asteptam de la un individ ce pretinde ca este fiul lui Dumnezeu si ca de respectarea si urmarea spuselor si verdictelor sale depinde soarta noastra eterna.
          Se poate raspunde ca oamenii cu care Isus vorbea pe atunci, în vremea sa, nu cunosteau multe dintre aceste notiuni, deci afirmatiile lui Isus nu ar fi avut relevanta pentru ei.
          Totusi, nu e clar ca multe dintre aceste notiuni le erau necunoscute oamenilor de atunci. Si pe atunci erau razboaie, discriminari, pedepse capitale si sinucideri. În plus, fiind salvatorul si învatatorul tuturor oamenilor, el trebuia sa se refere si la probleme precum avortul, contraceptia si eutanasia, din moment ce ar fi trebuit sa stie ca va veni o vreme în care ele vor avea relevanta. De fapt, nici macar nu era necesar ca Isus sa se refere explicit la acestea, inducându-i astfel în confuzie pe cei care îl ascultau. În cazul avortului, de pilda, daca Isus era împotriva acestei practici, ar fi fost suficient sa spuna ca pruncul este înca de la concepere o fiinta umana completa, dand astfel de înteles generatiilor viitoare ca suprimarea lui, adica avortul, e o crima.
          - Isus nu a zis nimic cu privire la socialism, democratie, tiranie. A spus doar sa ne platim taxele. Dar acest îndemn e compatibil cu orice tip de guvernamânt. Mai mult, ce se întâmpla daca guvernul e diabolic ? Trebuie sa ne platim taxele fata de el în continuare ?
          Crestinii raspund aici ca si la problemele de mai sus, legate de sinucidere si avort, de pilda : notiunile în cauza nu le erau cunoscute indivizilor de atunci. Dar si replicile mele de acolo raman relevante aici.
          - Chiar si acolo unde s-a referit la unele chestiuni morale importante, spusele lui Isus sunt cel putin dubioase si greu de luat în serios. De exemplu, referindu-se la divort, Isus considera în Matei 5:32 ca cine se casatoreste cu o femeie divortata comite adulter, o fapta extrem de grava pe atunci, pedepsita de Vechiul Testament cu moartea.

          Isus si regula de aur

          - In Luca 6:31 se scrie : "Ce voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi la fel". Aceasta este numita "regula de aur".
          Multi indivizi, îl admira pe Isus pentru originarea acestui principiu. Ceea ce nu stiu ei însa este ca acest principiu nu îi apartine lui Isus. Într-adevar, el exista în diverse forumulari cu mult timp înaintea personajului în discutie : Thales, Pittacus, Aristotel, Confucius, Aristip si Hillel sunt doar câteva exemple de gânditori care au recomandat regula de aur cu zeci si sute de ani înaintea lui Isus. Este deasemenea interesant ca, spre diferenta de multi din sustinatorii regulii de aur dinaintea lui, Isus nu a oferit argumente rationale, cu relevanta etica, în sprijinul folosirii de catre el a regulii amintite.
          Unii crestini sustin ca noutatea importanta cu care a venit Isus a fost ca el a formulat principiul în forma pozitiva : fa altora ce vrei sa-ti faca ei tie, pâna la Isus el fiind formulat în forma negativa : nu face altora ce nu vrei ca altii sa-ti faca tie. Dar acesta pretentie a crestinilor nu e adevarata. Aristotel, de pilda, a formulat regula tot în termeni pozitivi : "Trebuie sa ne purtam fata de altii asa cum vrem si ei sa se poarte fata de noi". Deci chiar daca regula de aur este un precept cu relevanta etica, Isus nu are nici un merit special legat de acest principiu.
          Dar este regula de aur un precept valabil din punct de vedere etic ?
          Una din problemele cu aceasta regula este ca exista oameni care nu îsi doresc sa fie tratati în feluri în care altii ar dori. Un musulman nu îsi doreste sa fie tratat ca un crestin din partea unui crestin, iar un crestin nu ar dori sa fie tratat ca un ateist din partea unui ateist si invers. De exemplu, un musulman nu ar dori sa traiasca într-o societate în care practicile crestine - de la construirea bisericilor pâna la punerea în practica a sarbatorilor si a tuturor învataturilor crestine - sa fie la foarte mare pret, desi crestinii ar dori asta si deci ar trebui sa doreasca asta si pentru musulman. Similar, un capitalist nu ar dori sa traiasca într-un sistem comunist desi un comunist ar dori aceasta. Astfel, se pare ca decurge de aici ca un comunist ar trebui sa faca astfel încat capitalistul sa traiasca într-un sistem comunist indiferent de optiunea capitalistului, consecinta cel putin dubioasa. Multi nu doresc sa fie tratati din partea unui masochist asa cum ar vrea masochistul sa fie tratat de catre altii etc.
          Apologetii raspund aici ca exemplul cu masochistul nu e în spiritul regulii. De fapt, continua ei, masochistul vrea sa fie ranit pentru ca asta îi face placere, deci el ar trebui sa faca celorlalti ceea ce le face lor placere.
          Dar aici s-ar parea ca avem de-a face deja cu o alta regula : întelege ce îsi doresc oamenii, întelege ce îti doresti si tu, si fa în asa fel încât atât tu cât si ceilalti sa va îndepliniti dorintele. În mod cert, Isus nu a sustinut asa ceva. Deci în forma în care a fost recomandata de Isus, regula de aur nu este lipsita de probleme serioase.
          Mai departe, ne putem întreba daca regula de aur ar trebui practicata întotdeauna, indiferent de împrejurari, asa cum sugereaza Isus. Un raspuns negativ aici pare justificat. Ar trebui sa ne comportam fata de altii asa cum am vrea si ei sa se poarte fata de noi, dar daca ceilalti nu ne întorc favoarea, "fa celorlalti ceea ce iti fac ei tie" este un sfat mult mai indicat. Întorcându-ma la discutia pe tema nonrezistentei în fata raului, putem spune chiar ca "fa altora ceea ce îti fac ei tie" este mai benefica în aceste conditii, atât pentru individ cât si pentru societate decât regula de aur. Fiecare individ este astfel încurajat sa-i raspunda agresorului cu aceeasi moneda, conform legii talionului : "ochi pentru ochi si dinte pentru dinte". Acest principiu nu înseamna însa ca în cazul în care raul facut asupra noastra este de domeniul infractionalitatii, trebuie la rândul nostru sa comitem infractiuni împotriva agresorului. În aceste cazuri, aducerea infractorului în fata instantei de judecata si pedepsirea lui conform legii este retributia cuvenita. Unii mi-au raspuns aici ca daca ne purtam cu altii asa cum se poarta ei cu noi, ar însemna ca de multe ori sa ne coborâm la nivelul lor. Acest raspuns se bazeaza însa pe o neîntelegere. Cel care ma ataca fara a-l fi provocat si chiar în ciuda comportamentului meu binevoitor, se poarta într-adevar josnic deoarece da dovada de rautate fata de o persoana care nu o merita. Dar daca eu ma port fata de el cu aceeasi moneda, atacându-l dupa ce am fost agresat de acesta, atunci nu mai e vorba de nici "o coborâre", pentru ca în acest caz eu nu atac pe un om nevinovat. Deci desi este josnic sa agresezi o persoana nevinovata, nu e nimic condamnabil în a raspunde cu aceeasi moneda unei persoane care se dovedeste rau-voitoare, si deci deloc inocenta.

          Iubirea de aproapele si de dusmani

          - În Matei 22:39 se scrie : "Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine însuti". În Luca 6:27-36 se scrie, printre altele : "iubiti pe vrasmasii vostrii, faceti bine celor ce va urasc".
          Aceste precepte nu îi apartin în totalitate lui Isus. De exemplu, cel despre iubirea de aproapele exista si în Vechiul Testament : Levitic 19:18 iar cel despre facerea de bine fata de dusmani fusese formulat în Sadder (vechea Biblie persana), Codul lui Manu, Koran precum si în scrierile lui Pitagora, Hafiz sau Publius Syrius. Singurul element nou introdus este cel al iubirii dusmanilor, noutate dubioasa însa mai ales din punct de vedere psihologic.
          Sunt aceste precepte bune de urmat ? Nu e clar ca un raspuns pozitiv ar fi justificat.
          Mai întâi, e util sa ne întrebam la cine se referea Isus prin "aproapele" si prin "dusman" ? Din Biblie nu rezulta clar. Desi în parabola bunului samaritean el pare sa sugereze ca aproapele este oricare dintre ceilalti oameni, am vazut ca el recomanda pedepse brutale aplicate de stapâni sclavilor pentru simplul motiv ca ultimii nu s-au supus vointei stapân ului. Desi recomanda iubirea si facerea de bine fata de dusmani, am vazut mai sus ca în Luca 19:27 el ne da de înteles ca vrea sa-i vada pe cei care nu îi accepta autoritatea macelariti în fata sa, iar în Matei 23:33 ca acestia sa fie torturati în iad. Aceste pasaje pot fi reconciliate numai daca am crede ca iubirea aproapelui si a dusmanilor e compatibila cu relatia stapân-sclav si cu macelarirea si torturarea eterna a dusmanilor, ceea ce însa e extrem de implauzibil.
          În plus, în formularea cea mai cunoscuta a poruncii (precum e cea de mai sus) ni se spune sa îi iubim pe altii asa cum ne iubim pe noi însine. Dar ce se întâmpla în cazul celor care au a parere proasta despre ei însisi sau chiar se auto-dispretuiesc ? S-ar parea deci ca celebra formulare a iubirii aproapelui din Matei 22:39 e cel putin confuza.
          Sa lasam însa aceste probleme la o parte si sa presupunem ca Isus s-a referit prin "aproape" la toti oamenii, asa cum multi crestini cred în prezent, si ca formularea data de el în Matei 22:39 nu este problematica. Devine în acest caz porunca lui acceptabila ? Nu neaparat.
          Este clar ca iubirea este un sentiment si, ca orice sentiment, aparitia sa nu poate fi comandata sau controlata volitional. Dupa cum scrie Smith ("The Case", p. 323) : "Iubirea e un raspuns emotional în fata valorii, iar daca nu gasim aceste valori în oameni, cum am putea forta aparitia iubirii ? Isus nu ne lamureste. El pur si simplu îi ameninta cu damnarea cei care nu se supun poruncii lui". Nathaniel Branden ("The Disowned Self", Nash Publ., 1971, p.108) completeaza :
          "Dorintele si emotiile ca atare sunt involuntare; ele nu sunt subiectul controlului volitional direct si imediat, ci rezultatul automat al integrarilor subconstiente. [...] E greu de imaginat magnitudea dezastrului, distrugerea vietilor omenesti produse de credinta ca dorintele si emotiile pot fi facute sa apara si sa dispara printr-un act de vointa.
          Celor care accepta validitatea poruncii lui Isus [...] învataturile sale sunt în mod clar un îndemn la represiune si refulare. Intentionat sau nu, acesta e efectul lor".
          Mai departe, ne putem întreba daca nu cumva încercarea de a-i iubi pe toti nu duce la scaderea intensitatii dragostei fata de persoanele care merita dragostea noastra mult mai mult decât majoritatea oamenilor ? Mai mult, ura reprimata nu duce oare la o confuzie a sentimentelor ? Putem recunoaste iubirea adevarata fara a avea o serioasa experienta a urii ?
          În sfârsit, fortarea de a-i iubi pe toti din jur nu duce la o dificultate considerabila a judecarii comportamentului si valorii fiecaruia ? Este un sentiment, fie el si cel al dragostei, un temei suficient de constant si demn de încredere pentru a fonda moralitatea ? Pana când asemenea întrebari nu vor primi un raspuns plauzibil si care sa justifice porunca lui Isus, putem ramâne sceptici cu privire la moralitatea si eficienta uramarii poruncii lui Isus.
          Unii crestini sustin aici ca de fapt prin "iubirea aproapelui" nu ar trebui sa întelegem atât o atitudine sentimentala fata de altii, ci grija complet altruista fata de acestia si încercarea de a le rezolva problemele si necazurile. Dar daca ar fi fost asa, de ce în loc sa vorbeasca despre iubire în sensul uzual, nu a precizat Isus acest lucru, pentru a evita neîntelegeri importante de acest fel ?
          În fine, chiar trecând peste aceasta întrebare, si aceasta interpretare a poruncii lui Isus are dezavantaje din punctul de vedere al cuiva care vrea sa ne convinga de unicitatea lui Isus ca si învatator.
          Mai întâi, e greu de vazut de ce ar trebui sa vedem în Isus un model si un învatator important în aceasta privinta. În prezent exista eticieni inclusiv secularisti care argumenteaza spre acelasi ideal etic (altruism si grija accentuata fata de binele societatii) dar folosind rationamente si idei mult mai complexe, mai bine argumentate si deci pledând mult mai credibil decât a facut-o Isus. William Frankena este un astfel de filosof al eticii. În cuvintele lui ("Ethics", Englewood Cliffs, 1973, pp.56-59), "cea mai clara si plauzibila perspectiva este, în opinia mea, identificarea legii iubirii cu ceea ce eu am numit principiul binefacerii (beneficence), adica al facerii de bine si accentuarea nevoii de a completa acest principiu cu cel al dreptatii distributive sau egalitatii [...] legea iubirii este de fapt un principiu bivalent, care ne spune sa fim binevoitori fata de toti si sa fim astfel în mod egal în toate cazurile [fara a discrimina]." În aceasta situatie, Frankena spune ca legea iubirii e identica cu viziunea propusa de el, adica o teorie deontologica moderata ce consta în combinarea principiului binefacerii cu principiul dreptatii. Dupa cum afirma si Martin, principiul dreptatii la Frankena înseamna ca trebuie sa ajutam oamenii în functie de nevoile si abilitatile lor. Aceasta specificare a conditiilor în care oamenii trebuie ajutati, reprezinta un nou avantaj al teoriei lui Frankena fata de spusele lui Isus. În loc de a clarifica la rândul lui fata de cine si în care împrejurari trebuie sa fim generosi, Isus ne spune doar "celui ce-ti cere, da-i" - Matei 5: 42. În aceasta forma însa, lipsita de specificatii, îndemnul lui Isus înseamna ca trebuie sa dam bani si bunuri oricui ne cere si în orice împrejurari, fara sa cercetam daca respectivul e cu adevarat în nevoie si/sau indiferent daca el îsi poate procura pe cont propriu bunuri asemanatoare cu ale noastre. În aceasta situatie, îndemnul lui Isus e exagerat si implauzibil, suferind deci de imprecizii pe care etica non-religioasa a lui Frankena nu le are.
          Mai mult, am vazut mai sus ca Isus îsi fundamenta poruncile pe apelul la trasaturile egoiste ale oamenilor : pe promisiunea raiului în caz ca indivizii îi accepta spusele, pe amenintarea iadului daca nu o fac. În acest caz, devine evident ca interpretarea uzuala care se da poruncii iubirii de aproapele, aceea de imbold la pur altruism si generozitate sincera îsi pierde din credibilitate si porunca în cauza, fiind bazata pe considerente egoiste, nu pare sa mai aiba multe relevante etice.
          Dar chiar daca moralitatea poate fi într-adevar construita pe temeiuri egoiste, nu e clar ca cea bazata pe promisiunile îndepartate ale raiului si iadului este nemaipomenit de eficienta. E plauzibil sa credem ca oamenii sunt cel mai motivati de câstigurile si amenintarile mai degraba imediate decât dintr-un viitor îndepartat. În acest caz, o educatie care sa se foloseasca de rasplati si amenintari la îndemâna, imediate, pentru a-i determina pe oameni sa faca bine societatii este mai realista si mai usor de acceptat decât cea a lui Isus. De fapt, si aici exista teorii serioase si complexe ca alternative la îndemnul si temeiurile simpliste ale lui Isus. John Rawls a aratat în cartea sa "A Theory of Justice" (Cambridge, 1971, cap. 3) ca legile drepte si nepartinitoare în societate pot fi construite de indivizi egoisti si rationali care îsi urmaresc interesele în acesta lume, nu în alta post-mortem. În plus, ne putem gândi ca un patron rational si egoist al unei fabrici de îmbracaminte poate fi motivat spre a dona o anumita cantitate de îmbracaminte unui orfelinat de conditia ca numele firmei sale sa fie facut public pe frontispiciul respectivului orfelinat. Astfel, ambele parti au de câstigat : patronul îsi face reclama iar orfelinatul primeste haine fara sa plateasca. Deasemenea, preocuparea exclusiva de propriul bine si propria reusita poate avea urmari benefice si pentru ceilalti în acesta viata. Un individ care se preocupa numai de a reusi în afaceri, de pilda, fara a irosi eforturi importante pentru a face actiuni caritabile, are sanse sa devina un proprietar de succes, detinând mai multe fabrici si uzine, de exemplu. În acest caz, cu cât succesul lui e mai mare si fabricile sale mai numeroase, cu atât el creaza mai multe locuri de munca pentru someri, contribuind astfel la eliminarea saraciei si a somajului. Un sistem de justitie impartial si vigilent macar în mare parte daca nu în totalitate (ceea ce nu pare un deziderat utopic, în multe tari existand deja un asemenea sistem), poate constitui o amenintare imediata suficient de periculoasa pentru majoritatea potentialilor raufacatori. În acest fel, un sistem social în care indivizii egoisti sunt mânati la fapte cu caracter benefic pentru societate si îndepartati de faptele anti-sociale prin beneficii si pedepse imediate este coerent si plauzibil, devenind preferabil celui bazat pe promisiunile post-mortem de rasplata si corectii promovat de Isus.
          Crestinii se poate sa replice aici ca si Isus s-a referit la pedepse si rasplati imediate, atunci când a spus ca împaratia lui Dumnezeu e aproape. În Matei 16:28 si Apocalipsa 3:11, Isus declara ca împaratia cu pricina va veni repede, chiar înainte ca toti indivizii care îl ascultau atunci sa moara. Problema cu aceasta replica este modul în care ar trebui sa întelegem versetele în cauza : în ce sens este aceasta venire "imediata", din moment ce au trecut deja doua mii si ceva de ani de când Isus a facut aceste promisiuni, neîmplinite pâna în prezent ? Ce înseamna aici "imediat" ?
          Pe de alta parte, o educatie de felul celei la care m-am referit eu nu sufera de asemenea imprecizii si deci ramâne preferabila.
          În concluzie, poruncile iubirii si a iertarii dusmanilor nu îi apartin lui Isus si deci nu e cazul sa-i facem acestuia onoarea nemeritata de a-l acredita cu originarea lor. Mai mult, alte afirmatii si comportamente ale lui Isus par sa îngreuneze întelegerea si raza de aplicare a acestor principii. În plus, cea mai cunoscuta formulare a lui Isus a principiului iubirii este cel putin confuza. Lasând acestea la o parte, într-o interpretare la îndemâna a pricipiului, acesta e dubios deoarece se bazeaza pe ideea ca iubirea poate fi controlata volitional. Dar chiar si daca interpretam principiul în alt sens, exista în prezent variante non-religioase ale principiului iubirii de aproapele din acesta interpretare, mult mai serioase si care deci trebuie preferate. Mai departe, nu e clar nici ca temeiurile pe care Isus si-a fundamentat în mare parte discursul, deci inclusiv legea iubirii, ar fi cu adevarat morale, ceea ce ne justifica sa credem ca interpretarea uzuala a poruncii iubirii - aceea de altruism pur si generozitate sincera - nu este corecta. În sfârsit, chiar daca presupunem ca moralitatea poate fi într-adevar bazata pe principii si îndemnuri egoiste si ca astfel vor rezulta actiuni benefice pentru ceilalti, din nou nu avem de ce sa preferam temeiurile lui Isus ca fiind eficiente si indicate. O educatie cladita pe câstigurile si pierderile imediate, din aceasta viata, pe care indivizii egoisti le pot avea, este coerenta si mai eficienta în ce priveste binele general, fiind astfel de preferat.

          Isus a fost un ipocrit

          - Isus a zis "onoreaza-ti parintii" (Matei 15:14) dar el însusi a fost nepoliticos cu mama sa (Ioan 2:4; Ioan 19:26).
          - Desi Isus promova umilinta chiar dusa la extrem, el a spus despre el însusi ca e mai mare decât templul (Matei 12:6), mai mare decât Iona (Matei 12:41) si mai mare decât Solomon (Matei 12:42). Isus a mai spus ca cine nu e cu el, e împotriva lui (Matei 12:30). Aceasta fraza a fost una familiara regimurilor totalitare, ceea ce sugereaza ca între gandirea megalomana a dictatorilor si cea a lui Isus au existat similaritati semnificative.
          Cineva mi-a raspuns aici ca Isus nu a dat dovada de orgoliu când a afirmat acestea, deoarece aceste merite i se cuvin pe drept cuvânt. Poate, dar îndemnul lui la umilinta tocmai asta presupunea, printre altele : renuntarea la afisarea propriilor calitati, chiar daca acestea sunt reale.
          - Isus s-a pronuntat contra mâniei (Matei 5:22) dar el însusi s-a mâniat (Marcu 3:5; 11:15-19; Matei 11:22-24; 21:12-15; Luca 10:13-15; Ioan 2:13-17). Unii crestini este posibil sa raspunda aici ca în unele dintre exemplele citate, precum Ioan 2:13-17, nu se spune explicit ca Isus s-a mâniat.
          Dar desi e adevarat ca nu se spune asta explicit, o putem deduce usor din actiunile lui Isus : scoaterea lumii afara din templu folosindu-se de un bici, aruncarea banilor negustorilor si rasturnarea meselor sugereaza o scena dramatica si violenta, în care cu greu ne putem imagina pe cineva ca actionând astfel calm si senin. De altfel, daca Isus s-ar fi comportat atât de neobisnuit în aceste conditii, cu siguranta ca evanghelistii ar fi mentionat acest detaliu.
          - Desi a condamnat folosirea invectivelor ("oricine va zice fratelui sau <<Prostule!>> va cadea sub pedeapsa Soborului; iar oricine-i va zice <<Nebunule!>>, va cadea sub pedeapsa gheenei" - Matei5:22) Isus însusi a înjurat si jignit diversi indivizi (de obicei, pentru simplul motiv ca nu i-au acceptat spusele), folosind cuvinte precum "nebuni", "câini" si "vipere" : Marcu 7:27; Matei 12:34; 23:17; 23:33. (Membrii unor grupari naziste, precum si protestantul Martin Luther, s-au folosit de aceste versete jignitoare pentru a-si justifica anti-semitismul. Mai precizez ca invectivul "câine" era unul foarte dur si jignitor la acea vreme prin acele locuri.)
          - Isus a zis "cu Dumnezeu totul este posibil" (Matei 19:26; Marcu 10:27; Luca 18:27). Dar datorita necredintei celorlalti, Isus însusi nu a fost în stare sa faca miracole (Matei 13:58 si Marcu 6:5).
          - Desi se presupune ca a promovat iubirea si întelegerea împreuna cu condamnarea violentei, Isus a folosit forta pentru a-i înlatura pe comercianti (Marcu 11:15). Nu a facut nici un efort pentru a-i câstiga de partea lui prin iubire. Lucru curios, pentru ca, dupa cum spune Michael Martin ("Atheism", p. 163), Isus nu a promovat iubirea pe temeiuri pragmatice - adica el nu a zis ca iubirea sa fie folosita numai când este eficienta, iar când nu, sa se foloseasca forta si violenta.
          - Desi Isus ne da de înteles ca ar pretui onestitatea, el însusi minte. De exemplu, în Ioan 18:20 Isus afirma ca "totdeauna am învatat pe norod în sinagoga si în Templu, unde se aduna toti iudeii, si n-am spus nimic pe ascuns". Totusi, stim din Matei 13:1-3 ca Isus le-a vorbit oamenilor în pilde langa mare iar din Luca 6:17-49 ca Isus le-a vorbit în acelasi mod de pe o câmpie. În Marcu 4:11-12 se scrie : "[...] pentru cei ce sunt afara de numarul vostru, toate lucrurile sunt înfatisate în pilde; pentru ca, macar ca privesc sa priveasca si sa nu vada, si macar ca aud, sa auda si sa nu înteleaga" ceea ce contrazice afirmatia lui ca n-a spus niciodata nimic pe ascuns.
          (Pentru acest subcapitol m-am inspirat, în parte, din Donald Morgan, "Jesus was a Hypocrite", www.infidels.org/library/modern/donald_morgan/index.html)

          Sacrificiul lui Isus

          Multi crestini (si nu numai) sunt tentati sa afirme aici ca orice s-ar spune despre practicile si spusele lui Isus, sacrificiul sau de pe cruce ramâne o remarcabila dovada de bunatate. Asadar, chiar daca tot ce am spus eu mai sus este adevarat, Isus merita sa fie considerat în continuare un ideal unic de generozitate, iertare, într-un cuvânt, de moralitate.
          Aceasta replica nu e însa lipsita de probleme severe.
          Una din conditiile esentiale pentru credibilitatea acestui raspuns este sa avem o teorie convingatoare a rascumpararii (atonement), adica a motivelor pentru care Isus s-a încarnat, a murit pe cruce si a înviat. Fara o explicatie plauzibila a acestui sir de fapte, nu putem întelege rostul sacrificiului lui Isus, iar a te sacrifica fara rost nu vad de ce ar fi o atitudine înteleapta, cu atât mai putin una morala. Problema este ca o astfel de explicatie lipseste în prezent. Desi exista mai multe încercari de lamurire (ceea ce în sine dovedeste confuzia crestinilor cu privire la acesta chestiune) a rostului rascumpararii, toate au dificultati grave. Din considerente de spatiu, nu le voi prezenta pe toate, dar ma voi opri la doua mai importante.
          Prima îi apartine lui Origen si incearca sa justifice rostul sacrificiului lui Isus sustinand ca diavolul era în posesia umanitatii si ca drepturile lui de posesie nu puteau fi ignorate. Dumnezeu se învoieste sa plateasca cu moartea propriului fiu rascumpararea umanitatii. Diavolul, orbit de orgoliu, crede ca într-adevar se va putea alege cu fiul lui Dumnezeu si accepta "târgul". Isus scapa însa din ghearele satanei si se întoarce la tatal sau. Dificultatile cu aceasta teorie sunt însa multiple.
          E greu de crezut ca diavolul, care nu e considerat ca lipsit de realism, pragmatism si de o inteligenta ascutita, ar putea fi atât de orbit de orgoliu încât sa creada ca e mai puternic decât însusi fiul lui Dumnezeu si ca ar putea sa-l captureze. În plus, de ce a trebuit Dumnezeu sa-i recunoasca diavolului vreun drept de posesie asupra umanitatii ? În definitiv, diavolul e doar una din creaturile sale si înca extrem de imorala. Insasi umanitatea a fost creata numai de Dumnezeu, fara ajutorul si/sau interventia nimanui care sa împarta cu Dumnezeu vreun merit asupra ei. Aici se poate raspunde ca oamenii, pacatuind, intrasera pe teritoriul diavolului, un teritoriu asupra caruia ar fi fost oarecum imoral ca Dumnezeu sa actioneze fara permisiunea proprietarului, diavolul. Dar aceasta gândire e implauzibila si e contrazisa de judecatile noastre obisnuite, de zi cu zi. În mod evident, nu consideram ca actiunea politiei de a intra pe "teritoriul" unor rapitori care au sechestrat niste persoane, pentru a elibera acele persoane, ca fiind în vreun fel imorala sau deplasata, din contra. Similar si pentru cazul în care Dumnezeu ar fi actionat asupra domeniului pacatos si imoral al diavolului eliberand omenirea.
          Mai departe, pare implauzibil sa credem ca Dumnezeu si-ar fi ales chiar propriul fiu pentru aceasta rascumparare. O deitate omnipotenta ar fi putut sa gaseasca alte metode de a plati rascumpararea. În sfarsit, nu e clar de ce acum oamenii ar trebui sa se încreada în Isus pentru a fi salvati. Odata ce umanitatea a iesit din ghearele diavolului, ar fi fost suficient sa urmeze o viata fara pacate numeroase si/sau grave astfel încât sa nu cada din nou în posesiunea diabolicului. Ce are de-a face credinta în Isus cu asta ?
          A doua teorie îi apartine lui Anselm. Conform acesteia, pacatul savârsit de oameni îl insulta pe Dumnezeu si îi diminueaza onoarea. Apare astfel necesitatea de a-i reface onoarea pierduta. Numai moartea lui Isus ar putea oferi satisfactie suficienta în acest sens, cea a unui om obisnuit nu, deoarece satisfactia trebuie sa fie proportionata cu cantitatea pacatului iar aceasta cantitate e infinita.
          Si teoria lui Anselm e îndoielnica. În primul rând, nu avem de ce sa credem ca pacatul umanitatii este infinit. Anselm pare sa creada ca din moment ce Dumnezeu e infinit, orice încalcare a vointei lui e de o gravitate infinita. Dar daca ar fi asa, ar însemna ca pâna si cel mai mic pacat ar avea urmari infinit de nefaste si ar necesita o satisfactie infinita, ceea ce pare absurd. În plus, s-ar parea ca faptele bune ale oamenilor ar fi deasemenea infinite, din moment ce sunt în concordanta cu voia infinita a lui Dumnezeu. Dar crestinii sustin ca numai Dumnezeu poate face fapte bune infinite, nu si oamenii. În al doilea rând, de ce Isus s-a încarnat doar o singura data ? De când el a murit si, chipurile, înviat, cel putin vasta majoritate a oamenilor a pacatuit, unii chiar foarte grav. Urmând logica teoriei lui Anselm, ar fi trebuit ca Isus sa se mai încarneze cel putin o data si sa moara pentru a da satisfactie pentru insultele infinite asupra onoarei lui Dumnezeu petrecute uterior învierii lui. La fel ne putem întreba si de ce a asteptat Isus atâta timp pâna s-a sacrificat ca sa-i ofere satisfactie lui Dumnezeu ? În sfârsit, de ce Dumnezeu a ales pedeapsa cu moartea pentru Isus ? De ce nu a fost el chinuit vesnic, de exemplu ? Un rau infinit pare sa necesite o pedeapsa infinita. Chiar daca pedeapsa cu moartea este dura, cel putin la fel este si cea cu tortura infinita, iar în plus, se considera ca Isus nu a murit definitiv, ci a înviat doar dupa câteva zile, dupa ce a suferit relativ putin.
          (Pentru discutia vizavi de aceste doua teorii ale rascumpararii, m-am inspirat din Martin, "Atheism", pp. 257-260. Recomand cartea lui Martin cui este interesat de problemele pe care le au si celelalte teorii ale rascumpararii.)
          Asadar, nu avem nici un motiv sa credem ca presupusul sacrificiu a lui Isus a avut vreun temei, caz în care nu avem de ce sa îl admiram.
          Dar pe lânga aceasta problema importanta, mai este una cu directa relevanta fata de subiectul articolului de fata. Sacrificiul lui Isus, unde se spune ca el a fost pedepsit în locul nostru pentru pacatele noastre, se bazeaza pe o idee cel putin dubioasa din punct de vedere etic : aceea ca vina morala e transferabila de la o persoana la alta. Dar este clar ca o datorie morala nu este precum una baneasca, de exemplu. Daca X nu-si poate plati datoria baneasca fata de Y, iar eu ma ofer sa i-o platesc în locul lui X, Y nu va avea nici o dificultate în a accepta banii mei. Dar ar fi cel putin lipsit de sens ca eu sa ma apuc sa par vinovat de fapta lui X (aceea de a nu-si putea plati datoria fata de Y) în locul lui X, din moment ce eu nu am nici o vina în acest sens. O asemenea comportare numai convingatoare nu ar fi, ci cel mult o simulare sau o frauda. Dupa cum spune Philip Kuchar ("The Incoherence of Original Sin and Substitutive Sacrifice", www.infidels.org/library/modern/philip_kuchar/index.html) :
          "Valoarea pedepsei [...] depinde fundamental de identitatea celui care primeste pedeapsa. Un înlocuitor se poate oferi benevol sa sufere pedeapsa în locul criminalului (ofensatorului) si chiar poate produce regrete si suferinta sincera în locul criminalului. Dar aceasta suferinta nu ar avea nici o valoare morala, deoarece ideea fundamentala a pedepsei este sa-l pedepseasca pe cel care a produs cu adevarat ofensa. Acesta e elementul central din toate conceptiile despre pedeapsa, chiar si a celor care au si alte functii, de reabilitare, de exemplu. Retalierea este centrala multor teorii crestine ale rascumpararii (atonement). În loc ca pacatosii sa primeasca pedeapsa pentru raul cauzat, apare un substitut care se ofera sa accepte datoria si vina noastra morala (bear our guilt), si sa rezolve responsabilitatea noastra cu propria viata. [...] Chiar daca am fi de acord ca Isus a fost inocent, ca a produs suferinta si regrete veridice si ca a murit, ne ramâne problema inutilitatii atitudinii sale. Care este valoarea morala a unei pedepse prin înlocuire, pedeapsa aplicata nu celui care a gresit ci asupra cuiva care nu a avut nimic de-a face cu crima si care e lipsit total de orice vina ? Notiunea pedepsei substitutive e incoerenta deoarece pedeapsa, chiar dupa cum e ea definita de crestini, consta în a-i plati ofensatorului ceea ce merita."
          Ca sa întelegem si mai clar spusele lui Kuchar, sa ne imaginam urmatoarea situatie (data ca exemplu tot de Kuchar). Suntem pusi sa pridem un criminal, urmarindu-l din elicopter. Criminalul însa reuseste sa se ascunda într-o mare de oameni nevinovati. Sa zicem mai departe ca fiecare dintre acei oameni se ofera benevol sa fie prins si pedepsit în locul criminalului. Ce facem în situatia asta : îi pridem pe toti oamenii de acolo si îi pedepsim sau încercam sa-l gasim doar pe criminalul adevarat pentru a-l pedepsi ? Raspunsul, evident, consta în a doua varianta, ceea ce demonstreaza ca pedeapsa are relevanta numai atunci când e aplicata celui care o merita, celui care a comis crima, nu celui ce se ofera, nevinovat, sa fie pedepsit în locul criminalului.
          (Recomand articolul lui Kuchar si pentru cine e interesat sa citeasca o critica a coerentei ideii ca Dumnezeu pedepseste si uraste pacatele, nu pacatosul.)
          Astfel, sacrificiul lui Isus, nu numai ca nu ne învata nimic relevant din punct de vedere etic, dar de fapt nu face decât sa introduca în judecatile si evaluarile noastre etice idei confuze si dubioase, daca nu de-a dreptul incoerente.
          În concluzie, sacrificiul lui Isus nu îi salveaza acestuia statura de mare învatator si exemplu moral, deoarece : 1. Sacrificiul sau nu pare sa aiba vreo explicatie satisfacatoare, iar un sacrificiu fara temei nu are nici o relevanta etica; 2. Sacrificiul sau se bazeaza pe idei si notiuni extrem de dubioase din punct de vedere etic, cum ar fi ideea ca vina morala poate fi transferata de la o persoana la alta si ca pedeapsa poate fi aplicata coerent unui substitut al celui care o merita de la bun început.


          Concluzie

          Crestinii si chiar unii non-crestini considera ca a-l imita pe Isus ar trebui sa fie norma si îndemnul fundamentale în ce priveste etica. Din ceea ce am spus însa în lucrarea de fata, reiese ca atitudinea de admiratie si de încercare de imitare a lui Isus nu poate avea decât efecte dintre cele mai nocive si deci ar trebui sa ne ferim de ea. într-adevar, imitandu-l pe Isus, ar însemna sa nu vedem evitarea conflictelor ca pe o prioritate, sa fim extrem de punitivi cu cei care nu sunt de acord cu noi, indiferenti fata de viata si suferintele animalelor, rautaciosi, inconsistenti si ipocriti, sa vorbim de multe ori în mod confuz, sa acceptam sclavia, sa încalcam legea, sa nu vedem egalitatea sanselor si dreptatea în societate ca pe niste prioritati, sa promovam solutii simpliste si naive la unele rele sociale, sa nu apreciem valori intelectuale importante, sa nu respectam proprietatea privata, sa nu vedem familia ca pe o institutie importanta, sa nu condamnam explicit discriminarile sociale (în speta, cele sexiste), sa fim lipsiti de opinii în privinta unor chestiuni morale importante, sa pervertim etica cu concepte dintre cele mai dubioase si implauzibile si sa ne sacrificam fara rost.
          Chiar daca am presupune ca în prezent nu am avea fundamente serioase pentru morala, Isus ramâne o alegere nepotrivita în acest sens.
          Dar e oare adevarat ca ne lipsesc astfel de fundamente non-crestine pentru a promova dreptatea, întelegerea si pentru a condamna viciile si crima ? Celor care sunt tentati sa raspunda afirmativ, le recomand sa mediteze asupra cuvintelor lui Holbach ("Scrieri", pp.158-159) :
          "Aveau oare oamenii nevoie de o revelatie supranaturala ca sa afle ca dreptatea este necesara pentru existenta societatii si ca nedreptatea creeaza doar o adunatura de dusmani, gata sa-si faca rau unul altuia ? Este nevoie de cuvântul lui Dumnezeu pentru ca oamenii sa înteleaga ca fiintele care traiesc laolalta au nevoie de dragoste si de ajutor reciproc ? Era oare nevoie de ajutor supranatural pentru ca oamenii sa descopere ca razbunarea este un rau si o încalcare a legilor tarii, care, daca sunt drepte, înlocuiesc în întregime razbunarea ? [...] Nu pricepe oare orice om caruia îi este draga viata ca viciile, excesele si voluptatea ne scurteaza zilele ? Si, în sfarsit, oare experienta nu dovedeste oricarei fiinte rationale ca crima provoaca ura semenilor, ca omul vicios îsi face rau lui însusi, pe când virtutea genereaza dragoste si stima ?
          Este suficient ca oamenii sa se gândeasca cât de putin la actiunile lor, la adevaratele lor interese si la menirea societatii, pentru ca sa înteleaga care este datoria lor unul fata de altul [...] Este suficienta vocea ratiunii pentru a afla care este datoria noastra fata de aproapele nostru."

---

          Alte surse bibliografice consultate :

Barker, Dan, "Why Jesus?", http://www.ffrf.org/nontracts/jesus.html

Bradlaugh, Charles 'What Jesus Thought', http://www.infidels.org/library/historical/charles_bradlaugh/what_jesus_taught.html

Dziamka, Kaz 'Either Jesus or the Family', http://www.ffrf.org/fttoday/dec96/dziamka.html

Katz, Bernard 'Jesus the Immoralist', http://www.therationalist.org/kk.php/s,2442

Robinson, Richard, "An Atheist's Values", Oxford, 1964, sectiunile 2.86-2.87.

Russell, Bertrand, "De ce nu sunt crestin", traducerea M. Iacob, Minerva, 1980.

Walker, Jim, "Should We Admire Jesus?", http://www.syndicate23.com/index.cfm/resource_id/105.htm

(înapoi la [Articole])